Sfântul Spiridon – Sfântul care a avut curaj când toți ceilalți tăceau. Și noi… ce facem astăzi?

Pe 13 decembrie îl sărbătorim pe Sfântul Spiridon, unul dintre oamenii aceia rari ai istoriei care nu au avut nevoie de titluri, diplome sau aplauze ca să fie mari.
A fost cioban, om simplu… dar cu o inimă în care încăpea un munte de credință.

Și aici începe minunea lui cea mai mare:
Sfântul Spiridon nu s-a rușinat niciodată de Dumnezeu. Nici înaintea împăraților, nici înaintea batjocoritorilor, nici în fața lumii. Niciodată.

Astăzi? Prea mulți ne rușinăm prea repede.

Trăim într-o vreme în care:
– oamenii fac semnul crucii doar pe jumătate, „să nu se vadă”;
– credincioșii vorbesc despre Dumnezeu în șoaptă, „să nu deranjeze”;
– părinții se tem să spere, iar tinerii se tem să creadă;
– ne este rușine de ceea ce ar trebui să ne fie mândrie: credința care ne-a ținut neamul în picioare.

Și totuși…
Un cioban din Trimitunda a putut spune adevărul cu voce tare într-un sinod cu împărați.
Noi… de ce nu mai putem spune o rugăciune cu voce liniștită într-un autobuz?

Sfântul Spiridon nu a apărat credința cu vorbe complicate. A apărat-o cu viața lui.

La Sinodul de la Niceea, când toți se certau în teorii, el a făcut un gest care a rămas în istorie:
a luat o cărămidă, a strâns-o în pumn și focul s-a ridicat, apa s-a scurs, iar în palmă i-a rămas pământul.

Și a spus atât:
„Așa este și Dumnezeu: Unul în ființă, întreit în persoane.”

Simplu. Puternic. De neclintit.

Adevărul nu are nevoie de discurs. Are nevoie de oameni care să nu fugă de el.

Asta ne lipsește astăzi.
Nu teoria.
Nu informația.
Nu tehnologia.

Ne lipsesc oamenii care nu se rușinează de credință.
Oamenii care nu se schimbă după lume.
Oamenii care au curajul să rămână ai lui Dumnezeu chiar și atunci când ceilalți se feresc.

Sfântul Spiridon strigă către noi, oamenii zilelor noastre:

„Nu vă rușinați de Dumnezeu!
Dacă ascundeți lumina, cine o mai aprinde pentru lume?”

Dacă vrei să fii mare, nu trebuie să urci munți. Trebuie doar să nu cobori din credință.

Asta a făcut Spiridon.
A rămas el însuși.
Un om simplu, dar plin de cer.
Și pentru că nu s-a rușinat de Dumnezeu, Dumnezeu nu s-a rușinat de el.

Ce ar fi dacă, măcar o zi, am fi și noi ca el?

– Să vorbim cu credință.
– Să nu ne temem să fim creștini.
– Să ne facem cruce fără grabă.
– Să mărturisim binele fără teamă.
– Să nu ascundem ceea ce ne ține sufletul viu.

Poate că lumea s-ar schimba.
Sau poate că ne-am schimba noi.
Și asta ar fi suficient.

Poimâine, când îl cinstim pe Sfântul Spiridon, haideți să îi urmăm cel mai mare dar: curajul de a nu te rușina de Dumnezeu.

Restul?
Le face El.