Anii când pâinea se frângea cu lacrimi

Se spune că pământul își amintește totul.
Pașii celor care l-au muncit, lacrimile celor care l-au iubit, și tăcerea celor care l-au îndurat.
Așa și Conduratu își amintește… anii în care omul trăia din nădejde și din rugăciune.

Era după război.
Casele arse, bărbații întorși din front, unii fără brațe, alții fără glas.
Și peste toate, foametea din 1946–1947, care a mușcat din inimile oamenilor mai adânc decât gerul iernii.

Cerul nu mai ploua. Pământul crăpase.
Prin curți, femeile adunau spice rămase pe câmp, ca pe niște firimituri de viață.
Fierbeau coji de copac, mălai amestecat cu tărâțe, și mulțumeau lui Dumnezeu că mai au copii vii.

Pe ulițe era liniște.
Se auzeau doar câinii și câte un clopot trist.
Oamenii nu mai vorbeau mult. Își dădeau din priviri nădejdea.

Bătrânii își aminteau cum, într-o duminică, părintele a ieșit în fața bisericii cu o lumânare aprinsă și a zis:
„Nu vă temeți. Atâta vreme cât arde o lumânare în sat, Dumnezeu nu ne uită.”
Și atunci, fiecare a dus lumina aceea acasă, în suflet.

Pe lângă biserică s-au aprins iarăși rugăciuni.
Femeile cântau încet troparul, iar bărbații plângeau în tăcere.
Nu mai aveau grâu, dar aveau credință. Nu mai aveau pâine, dar aveau inimă.

Când venea seara, satul mirosea a tămâie și a suferință.
Dar dincolo de toate, oamenii știau: Dumnezeu e acolo, în foame, în frig, în rugăciunea spusă pe genunchi.

Apoi au venit și anii fricii — 1948, 1949.
Au venit oamenii străini, au cerut pământul, au cerut tăcere.
Mulți s-au închis în ei, dar nimeni nu și-a vândut sufletul.

A dus mai departe credința, ca o flacără ascunsă sub ulcior.
Din acea tăcere s-a născut puterea satului de azi — puterea de a ierta, de a merge mai departe, de a iubi.

Și când astăzi treci pe lângă biserica bătrână și auzi vântul prin salcâmi,
să știi că acolo se mai aud și suspinele celor care au flămânzit,
dar n-au încetat să creadă.

Pentru ei aprindem astăzi o lumânare.
Pentru cei care au trăit cu rugăciunea în loc de pâine.
Pentru cel care n-a uitat niciodată să mulțumească lui Dumnezeu… chiar și atunci când nu mai avea nimic.