Istoria satului Conduratu – Drumuri, oameni și rânduială de câmpie
O călătorie prin trecutul și sufletul unei așezări cu rădăcini adânci
Conduratu nu e doar un sat din câmpia prahoveană — e o poveste vie despre drumuri bătute la pas, ulițe trasate cu grijă și oameni care au zidit cu mâinile și inima lor.
„Drumul spre Conduratu”
Într-o dimineață blândă de primăvară, soarele abia mângâia colinele din sud-vestul localității Mizil.
În zare, printre perdele de ceață și triluri de păsări, se întrezărea satul Conduratu — o așezare veche, liniștită, parte din comuna Baba-Ana.
Conduratu nu era departe.
Doar 2,5 kilometri îl despărțeau de agitația orașului, dar părea că între ele se întindea o lume cu totul diferită — o lume unde timpul curgea mai încet și oamenii se cunoșteau după glas, nu doar după nume.
Cei care voiau să ajungă acolo aveau de ales: fie urmau șoseaua Mizil-Fulga, o cale mai largă, ce se desprindea lin la 2 kilometri de bariera orașului, trimițând o ramificație spre dreapta, direct în inima satului; fie alegeau drumul mai vechi și mai tainic — un drumeag care pornea chiar din fața gării Mizilului, ca o invitație tainică la descoperirea unei lumi aproape uitate.
Pe acel drum, primăvara își înșira pașii pe marginea șanțurilor, cu flori mici și sălbatice. Iar când ajungeai în Conduratu, simțeai că ai pășit într-un loc unde natura și oamenii încă trăiau în echilibru, cu gospodării așezate cuminți și ulițe care păstrau poveștile bătrânilor.
Fântâna „Nița Dorul”
La jumătatea drumului dintre oraș și sat, acolo unde șoseaua Mizil-Fulga se desparte spre dreapta, se află o bifurcație veche, tăcută, dar încă vie în amintirile celor din partea locului. Chiar acolo, în dreptul unei sălcii care își pleacă fruntea spre drum, stă fântâna „Nița Dorul”.
Fântâna poartă numele unui om simplu, dar cu suflet mare — Niță, zis „Dorul”, pentru că mereu spunea că satul îl doare de dor când pleacă. El a ridicat fântâna din piatră și lemn de salcâm, cu mâinile lui, pentru ca niciun trecător să nu rămână însetat pe drum.
În jurul fântânii, timpul pare că stă pe loc. Copiii vin vara cu ulcioare, flăcăii se opresc cu căruțele să-și răcorească frunțile, iar bătrânii își amintesc de tinerețile în care, de multe ori, fântâna era loc de întâlnire, de vorbe și de legături. Dar Conduratu nu se lasă atins doar pe o singură cale. Satul își oferă taina și celor care știu să aleagă drumul mai simplu, mai tăcut, dar cu suflet — drumul ce pornește chiar din fața gării Mizilului.
Drumul de pe tarlaua Bec
Acolo, printre fire de iarbă crescute de-a lungul șinelor și pașii grăbiți ai navetiștilor, se deschide o cărare veche, ce merge paralel cu șoseaua Fulga-Mizil. E cunoscută de localnici ca „drumul de pe tarlaua Bec”. Nu are asfalt, nici pietre strălucitoare, dar are amintiri.
Drumul șerpuiește printre lanuri și trece pe lângă o tufă de măceș, până iese în izlazul comunal, în partea de nord-est a satului. Acolo unde iarba e înaltă și cerul pare mai aproape de pământ, oamenii își aduc vacile la pășunat, iar copiii zburdă desculți, vara.
În schimb, drumul spre Fulga, pietruit și mai lat, e tărâmul căruțelor. Roțile lor poartă urmele muncii și ale trecerii timpului: pânza de sac, fânul proaspăt tăiat, butoaiele cu apă. Acolo, caii își lasă nările aburinde și roțile scot clinchete scurte peste pietrele ovale.
Două căi, două lumi, aceeași destinație: Conduratu.
Un sat ce nu se lasă cuprins ușor de vorbe, dar se așază adânc în sufletul celui care l-a străbătut pe jos, pe ploaie sau soare, cu pașii inimii, nu doar ai picioarelor.
„Ulițele Conduratului” – o poveste de câmpie
Conduratu, sat cu rădăcini adânci în pământul neted al câmpiei, pare la prima vedere doar o așezare liniștită, uitată de timp. Dar cei care-l cunosc știu că sub liniștea lui se ascunde o ordine veche, statornică, asemenea unei țesături de război.
Așezat pe un teren neted, dar presărat ici-colo cu depresiuni ce se umplu de apă la fiecare ploaie, satul e nevoit să îndure noroaie adânci, semn că pământul de aici încă își cere drepturile.
Dar ceea ce impresionează călătorul atent nu e doar întinderea lui, ci felul în care ulițele sunt așezate — parcă trase cu rigla, de mâna unui țăran meticulos. Sunt șapte ulițe lungi, orientate de la est la vest, așezate paralel, iar între ele, alte cinci ulițe, tăiate perpendicular, formând un desen armonios, aproape geometric.
Satul, oricât de drag, nu e desăvârșit.
Ulițele nord-sud nu sunt toate în deplină aliniere — semn că viața, chiar și în plan, își păstrează firea ei neregulată. În colțul de sud-vest, dinspre drumul spre Degerați, s-a mai tras o uliță, prelungire a satului spre Fulga — ca o ramură nouă dintr-un copac bătrân.
Pe străzile mari, inima satului bate mai tare. De-o parte și de alta a ulițelor principale găsești tot ce înseamnă viață comunitară:
- școala cu porțile deschise dimineața devreme,
- cooperativa de consum cu varză și saci de mălai,
- G.A.C.-ul, martor al muncii colective,
- căminul cultural „M. Sadoveanu”, unde se mai aud încă ecouri de scenete și poezii,
- magazinul M.A.T.,
- și biserica, cu turlele îndreptate spre cer, veghetoare peste ulițele de jos.
O șosea pietruită vine dinspre Fîntînele, tăind satul în două părți aproape egale, ca o arteră ce leagă trecutul de prezent.
Conduratu nu e doar o așezare pe hartă. E un sat cu gând, cu rânduială și cu poveste. Și dacă stai în mijlocul uliței, într-o zi cu soare, ai să vezi cum toate drumurile lui se leagă — de pământ, de oameni și de timp.
„Instituțiile satului – inima comunității din Conduratu”
Deși astăzi Conduratu este doar un sat al comunei Baba-Ana, în trecut avea statut de comună, cu rânduiala lui, oameni în frunte și instituții care îi dădeau viață. Timpul a schimbat multe, dar urmele trecutului încă se păstrează în fiecare colț, în fiecare clădire, fie ea veche sau adaptată.
În inima satului, la intersecția drumurilor ce leagă Conduratu de Fîntînele și de restul lumii, se află o clădire importantă: fostul „sfat popular”, care nu mai există ca instituție, dar încă trăiește în ziduri, astăzi fiind cooperativa de consum. În același spațiu funcționează și o mică secție textilă, iar în camerele din spate — centrul de colectare a laptelui, unde se adună roadele muncii țăranilor.
Chiar în dreapta acestui local se ridică sediul G.A.C. „Drumu Nou”, sufletul agriculturii colective din sat. Aici, în curte, se găsesc grajdul de vite, magazia, porumbarul, dar și uruitorul acționat cu energie electrică — o mândrie tehnică pentru acele vremuri. În partea de est a satului, grajdul comunal, o construcție nouă, adăpostește alte animale, iar în apropiere funcționează și stațiunea de montă artificială.
În stânga cooperativei, tot la intersecție, tronează cu modestie școala elementară de 4 ani. Construită în 1889 cu două săli de clasă și extinsă în 1936 cu o a treia, școala are 3 săli de curs, o cancelarie și două holuri. Multe generații și-au aplecat acolo capul peste abecedar.
Pe o stradă situată la sud de cea principală, găsim căminul cultural, amenajat într-o casă particulară, simplu și necorespunzător — dar în ciuda lipsurilor, acolo s-au jucat scenete, s-au rostit poezii și s-a cântat cu sufletul deschis.
Tot acolo, magazinul M.A.T. funcționează într-o altă casă particulară, adăpostind nevoile de zi cu zi ale oamenilor. Mai la vest, pe aceeași stradă, se află biserica satului, zidită cu trudă în anul 1844, martoră a tuturor bucuriilor și necazurilor de peste veacuri.
Pe strada de la nord de cea principală, într-o locuință particulară, își desfășoară activitatea grădinița de copii, înființată în anul 1950. Și aici, clădirea e modestă, dar inimile sunt mari. E poate cel mai viu loc din sat, unde vocile cristaline ale copiilor păstrează speranța vie.
Așa e Conduratu: satul cu clădiri modeste, dar cu oameni vrednici.
Cu instituții născute din nevoie, dar ținute cu grijă, uneori în case împrumutate, alteori în ziduri vechi, dar mereu vii.
E un loc în care școala, grădinița, biserica și căminul cultural nu sunt doar clădiri — sunt sufletul comunității.
Aici, fiecare cărămidă are povestea ei, fiecare uliță păstrează urmele pașilor celor care au slujit satul cu credință și răbdare.
Conduratu este un loc în care trecutul se simte în fiecare zid, dar și un loc în care viitorul răsare, zglobiu, în ochii fiecărui copil care trece pragul unei instituții simple, dar cu inimă mare.