Biserica din Conduratu
Inimă de sat, zidită cu credință
Într-un colț de lume unde pământul mustește de istorie și tăcerea spune povești, s-a născut satul Conduratu – așezare modestă, dar cu rădăcini adânci în pământul Bisericii și în lucrarea lui Dumnezeu.
Moșie mănăstirească
În vechime, moșia pe care s-a întemeiat satul era una mănăstirească. Aici, pe aceste ogoare binecuvântate, trăiau două obști călugărești – una de monahi, alta de monahii – așezate deoparte una de cealaltă, la vest de vatra actuală a satului. Locul, cunoscut până azi drept „La maici”, păstrează ecoul acelor vremuri, iar printre ulmii bătrâni și pietrele răzlețe îngropate în pământ se pot încă simți rugăciunile tăcute ale celor care s-au nevoit aici. Deși timpul a șters urmele lor văzute, bătrânii satului au moștenit povestirile și dovezile tăcute: ulmi bătrâni și groși, ruine de temelii, pietre îngropate și rămășițe de gospodării.
Se pare că, în preajma acestor schituri, au fost aduși clăcași, adesea din părțile Ardealului, pentru a lucra pământurile mănăstirii. În jurul anilor 1820–1830, aceștia s-au așezat pe aceste meleaguri, punând temelia unei așezări care, după tradiția orală, trebuia să se numească „Săliște”, nume păstrat și astăzi de o tarlală din apropiere. Printre primii așezați se număra și Ion I. Ana, bunicul lui Iacob I. Ana, venit din Săcele.
La început, satul era format din doar 32 de case risipite, fără curți, fără străzi. Dar odată cu trecerea vremii, alți oameni s-au adunat în jurul clăcașilor adeleni: mocani cu turme de oi, bărăgăneni cu rădăcini în câmpie – cum era și bunicul lui Ion Podeanu, venit „cojan”.
Așa s-a născut Conduratu – cu oameni care și-au purtat viața între rugăciune, trudă și speranță.
Astăzi, dovada acestui început se regăsește nu doar în poveștile bătrânilor, ci și în documentele păstrate cu grijă în Arhivele Statului – certificate de botez, de căsătorie, urme scrise ale unei comunități vii și temeinice.
Astăzi, dovada acestui început se regăsește nu doar în poveștile bătrânilor, ci și în documentele păstrate cu grijă în Arhivele Statului – certificate de botez, de căsătorie, urme scrise ale unei comunități vii și temeinice.
Două mari incendii au marcat istoria satului: unul în 1906, altul în 1913. Au distrus casele vechi, dar au oferit ocazia unei alinieri și organizări mai clare a vetrei satului.
În mijlocul acestei istorii zbuciumate, s-a ridicat Biserica cu hramurile „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și „Nașterea Maicii Domnului”, zidită în anul 1848 nu de vreun boier, ci de oamenii simpli ai satului, care au pus mână de la mână, cu credință și jertfelnicie.
A fost răspunsul lor la nevoia unei case a Domnului – un loc unde să se roage, să plângă și să spere.
Biserica a trecut prin timpuri grele, dar mereu a fost păstrată vie și frumoasă prin dragostea preoților și a credincioșilor.
Reparațiile făcute în timpul păstoririi preoților Gheorghe Jalba, Victor Elefterescu, Grigorie Hatmanul și Toma Ionită, sub binecuvântarea Preasfințitului Antim Anghelescu al Buzăului, au redat lăcașului demnitatea cuvenită.
În 1965, părintele Emil Badea, alături de consilieri devotați și de cântărețul Marin S. Ion, a repictat și a întărit zidurile.
În urma cutremurului din 1977, părintele Gheorghe Supeală a coordonat lucrări de restaurare între 1978 și 1981.
Biserica a fost din nou împodobită de pictorul Mircea Anuței în 1982, iar resfințirea din 1988, oficiată de protoiereul Ștefan Săvulescu – delegatul Patriarhului Teoctist – a încununat osteneala.
Sub păstorirea părintelui Paraschivescu Viorel-Cristian, între 1995 și 2018, biserica a trecut prin noi înnoiri: consolidări structurale, camere anexe, refacerea casei parohiale, aurirea catapetesmei, schimbarea acoperișului.
Toate din jertfa celor care iubesc casa Domnului.
Astăzi, biserica și satul trăiesc împreună o poveste scrisă în piatră, în lemn, în clopot și în suflete.
La umbra Sfântului Altar, fiecare generație își găsește rădăcinile și înalță rugăciuni pentru viitor.
Conduratu nu este doar un sat. Este o mărturie a credinței, a răbdării și a vieții. Iar biserica sa – străjer al vremii și altar al nădejdii – rămâne semn de lumină și chemare, pentru toți cei care caută legătura dintre pământ și cer.