„Va veni vremea când oamenii vor înnebuni…” – un cuvânt al Sfântului Antonie pentru lumea de azi

„Va veni vremea când oamenii vor înnebuni…”
Nu a fost o exagerare.
Nu a fost o metaforă.
A fost un cuvânt rostit din adâncul unei minți limpezi și al unei inimi care vedea departe.

Îl cinstim pe Sfântul Antonie cel Mare (17 februarie), părintele pustiei, omul care a ales liniștea nu din slăbiciune, ci din luciditate. El a înțeles că omul nu se pierde atunci când pierde lucruri, ci atunci când își pierde pacea, măsura și sensul.

Nebunia despre care vorbea Sfântul Antonie nu seamănă cu cea pe care ne-o imaginăm de obicei.
Nu strigă.
Nu tulbură la suprafață.
Nu se vede imediat.

Este o nebunie liniștită, acceptată, chiar apreciată.
O nebunie care se numește „normalitate”.

O vedem atunci când:

• nu mai putem sta un minut fără telefon;

• ne sperie tăcerea și o umplem cu zgomot;

• vorbim mult, dar ascultăm puțin;

• avem informație din belșug, dar nu mai avem răbdare;

• ne e rușine să spunem că ne rugăm, dar nu ne e rușine să trăim fără rugăciune.

Trăim într-o vreme în care:

• cel liniștit este considerat ciudat;

• cel care se roagă pare depășit;

• cel care postește e ironizat;

• iar cel mereu grăbit, agitat și nemulțumit este considerat „normal”.

Exact aici se împlinește cuvântul Sfântului Antonie:
cel care rămâne treaz ajunge să fie numit nebun, nu pentru că greșește, ci pentru că refuză să se lase purtat de mulțime.

Sfântul Antonie nu a fugit de lume din ură față de oameni.
A plecat în pustie pentru a nu-și pierde mintea și sufletul.

El a înțeles că:

• graba continuă tulbură;

• zgomotul permanent obosește;

• lipsa de oprire îl face pe om străin de sine.

În pustie, Antonie s-a oprit.
A tăcut.
Și, în tăcere, L-a auzit pe Dumnezeu.

Sfântul Antonie nu ne cere astăzi să plecăm în deșert.
Ne cere ceva mai greu:
să facem loc liniștii în mijlocul aglomerației.

Să ne oprim, măcar din când în când.
Să nu fugim de noi înșine.
Să nu ne rușinăm de rugăciune.
Să nu ne pierdem în zgomot ceea ce este esențial.

„Oprește-te, ca să nu te pierzi.”
Acesta este cuvântul lui, rostit peste veacuri.

Poate nu ni se cere să schimbăm lumea.
Dar ni se cere să nu ne lăsăm schimbați de ea până la pierdere.

Poate nu ni se cere să fim mulți.
Dar ni se cere să fim limpezi.

Iar dacă, pentru asta, vom părea „altfel”,
atunci să fim.

Pentru că, uneori,
a nu merge cu toți este singura cale de a merge drept.