Eroii satului Conduratu – Din glie, pe câmpul de luptă, în amintirea noastră

 Se spune că satele își scriu istoria nu doar în acte, ci în sufletul oamenilor. În Conduratu, pământul poartă urmele pașilor celor care au plecat la război cu lacrima mamei pe obraz și cu rugăciunea preotului în inimă. Nu aveau arme de oțel strălucitor, nici decorații pe piept. Aveau credință, o cămașă curată și o țară de apărat.

 Ion, Gheorghe, Costache, Marin…

Nume simple, de oameni ai locului. Oameni care au trăit cu grija ogorului, dar care, la ceas de primejdie, au devenit stânci de neclintit în fața glonțului.

Din satul Conduratu – parte a comunei Baba Ana – au plecat la luptă zeci de bărbați în timpul Primului Război Mondial. Unii nu s-au mai întors niciodată.

În cartea „Cronica militară a județului Prahova” (col. r. Constantin Chiper, Ed. Scrisul Prahovean, 2012), sunt menționați cinci eroi ai satului nostru:

• Ion N. Ionescu – căzut pe câmpul de luptă în 1916

• Gheorghe G. Gheorghe – pierdut în luptele din același an

• Costache I. Ionescu – rănit grav, decedat ulterior

• Ion I. Gheorghe – dispărut pe frontul din Moldova

• Marin D. Ionescu – mort în bătăliile din 1917

Ei sunt eroii consemnați, dar știm că satul a trimis mulți alți fii la luptă. Numele lor se păstrează în șoaptele bătrânilor, în candelele aprinse de Înălțare, în rugăciunile mamei și în lemnul troiței.

 Un sat ridicat sub arme

În toamna anului 1916, clopotul bisericii nu mai suna a sărbătoare. Chema la rugăciune, dar și la plecare. Zeci de bărbați din Conduratu au fost chemați sub drapel. Mulți s-au dus desculți, în opinci, cu icoana Maicii Domnului cusută în căptușeala cămășii. Nu știau ce-i așteaptă, dar știau pentru cine luptă: pentru cei de acasă. Pentru glia lor. Pentru Dumnezeu.

 Crucea din cimitir și pomenirea la Înălțare

Astăzi, în cimitirul satului, stau laolaltă tăcerea și jertfa. Pe crucea de piatră a eroilor se rostește, an de an: „Veșnică pomenire!”. Și poate că sufletele lor se adună, nevăzute, în băncile din biserică, acolo unde odinioară mergeau duminica, cu pălăria în mână și fruntea plecată.

Biserica nu i-a uitat. Satul nu i-a uitat. Noi nu avem voie să-i uităm.

 Ce lăsăm copiilor noștri?

Nu averi. Nu medalii. Ci nume. Exemplu. Neînfricare. Smerenie. Iar peste toate, pilda jertfei făcute în tăcere, fără pretenții, dar cu credință nemărginită.

Să le spunem copiilor că din satul nostru au plecat eroi. Să-i ducem la crucea eroilor, să-i învățăm să spună un „Tatăl nostru” și să-i pomenească în rugăciune. Atunci satul nostru nu va muri niciodată.

 Articol inspirat din volumul „Cronica militară a județului Prahova”, autor col. (r.) Constantin Chiper,

Editura Scrisul Prahovean – Cerașu, 2012.

0