-Sfântul Andrei – ziua în care ne dăm seama că bătrânii trăiau mai frumos ca noi

Sunt zile în care Dumnezeu parcă ne ia de mână și ne întoarce înapoi, ca să nu uităm cine am fost.
Sfântul Andrei este una dintre acele zile.

Când deschidem calendarul pe 30 noiembrie, nu vedem doar o sărbătoare.
Vedem o lume pe care am pierdut-o.
O lume în care bunicii și străbunicii noștri trăiau puțin… dar trăiau curat, liniștit, frumos.

Așa arăta ajunul lui Andrei în vremea lor…

Seara cobora încet peste sat.
Fumul se ridica drept din coșuri, iar lumina de la ferestre era blândă, galbenă, ca o inimă care bătea încet.
Nu era nicio grabă.
Nimeni nu trăgea după el o lume întreagă de griji, așa cum facem noi.

Femeile își acopereau capul, închideau poarta și aprindeau o luminiță la icoană.
Nu pentru poze, nu pentru impresie.
Pentru suflet.

Bătrânii stăteau pe scăunelul de la sobă și își frecau palmele muncite, în timp ce le spuneau copiilor povești.
Iar copiii ascultau.
Cu ochii mari, cu inimile deschise.
Fără telefoane, fără ecrane, fără să fie înghițiți de lumea asta mare și rece.

Și peste toate era o pace…
O pace pe care noi n-o mai știm.

Ei puneau grâul la încolțit

Un pumn de boabe.
Atât.
Și în gestul acela simplu era mai multă speranță decât avem noi în toate planurile noastre.
„Să crească frumos, ca anul vostru”, spuneau bătrânii.

Ei se odihneau, nu pentru că nu aveau ce face…

Ci pentru că știau să sfințească ziua.
Știau că sufletul are nevoie de liniște ca să poată respira.

Iar noi?

Noi avem mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată ei.
Dar trăim de parcă nu ne ajunge nimic.

Avem lumină în toată casa, dar suntem în întuneric înăuntru.
Avem internet, dar am pierdut legătura între noi.
Avem de toate… și totuși nu avem timp pentru o seară în care să stăm, ca ei, lângă cei dragi.

Adevărul e simplu și doare puțin:

bătrânii noștri trăiau mai frumos decât noi.
Mai așezat.
Mai cu grijă unii pentru alții.
Mai aproape de Dumnezeu.

Noi am pierdut acest dar…
Dar poate, de Sfântul Andrei,
poate pentru o clipă,
îl putem regăsi.

Să aprindem o lumânare.
Să închidem telefonul.
Să ne aducem aminte de cei care ne-au făcut oameni.

Și poate atunci, fără să ne dăm seama,
o lacrimă se va prelinge pe obraz.
Nu de tristețe…
Ci de dor.

Dor de lumea aceea frumoasă,
pe care strămoșii noștri au trăit-o
și pe care noi încercăm, cu inima,
s-o păstrăm vie.