Când Boboteaza se aștepta, nu se consuma

La bunii noștri, Boboteaza nu era o sărbătoare trăită în grabă sau cu zgomot, ci o așteptare adâncă și așezată. Din ajun, satul intra într-o liniște aparte. Oamenii vorbeau mai puțin, râdeau mai rar și își pregăteau nu doar casele, ci și inimile.

Ajunul Bobotezei – post și liniște

Ajunul Bobotezei era ținut cu post aspru, uneori chiar post negru. Nu din obligație sau formalism, ci din convingerea că sfințirea nu se primește cu sufletul împrăștiat. Bunii noștri știau că nu poți primi harul fiind „plin de tine”.

Agheasma Mare și rânduiala celor opt zile

Agheasma Mare se gusta din Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), după slujbă, iar consumul zilnic se făcea timp de opt zile, de la 6 până la 13 ianuarie inclusiv, până la Odovania praznicului, care are loc pe 14 ianuarie.

Dimineața, pe nemâncate, fără a mânca nimic înainte, Agheasma Mare era primită cu evlavie, cu semnul crucii făcut rar și cu rugăciunea spusă încet:
„Doamne, curățește-mă și mergi Tu înaintea mea astăzi.”

Această rânduială nu era o obișnuință lipsită de sens, ci o convingere profundă: Boboteaza nu este o singură zi, ci un praznic întreg. În aceste zile, bunii noștri își așezau începutul de an sub binecuvântarea lui Dumnezeu, luând harul Agheasmei ca pe o aducere-aminte de Botez și ca pe o întărire pentru drum.

Tradiții păstrate cu respect

În tradiția satului românesc, și fetele aveau rânduiala lor. Posteau în ajun, iar seara puneau busuioc sfințit sub pernă și adormeau cu gândul: „Dacă e rânduit, să mi se arate.” Nu căutau minuni. Așteptau.

Agheasma era păstrată la loc de cinste, lângă icoană. Busuiocul nu se arunca. Noaptea nu se risipea, ci se păzea. Iar apa sfințită nu se strica, rămânând la fel peste luni și ani, pentru că nu era doar apă, ci har păstrat cu rânduială.

O chemare valabilă și astăzi

Boboteaza nu s-a schimbat. Apa este aceeași. Harul este același. Diferența este omul.

Trăim repede. Mâncăm repede. Trecem repede prin lucruri importante.
Boboteaza ne cere exact opusul.

Ne cheamă să ne oprim. Să nu tratăm sfințirea ca pe un gest de bifat.
Să luăm Agheasma Mare cu rânduială, cu post și cu rugăciune, așa cum o făceau bunii noștri.

Nu pentru că „așa se face”,
ci pentru că un început trăit cu Dumnezeu schimbă tot drumul.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de acest început așezat.