Crăciunul, înainte să fie grăbit

Această fotografie, realizată în jurul anului 1890, surprinde un Crăciun simplu, tăcut și așezat.
Nu este o imagine spectaculoasă. Nu are artificii, nu are zâmbete forțate și nici agitație. Tocmai de aceea spune atât de mult.

Vedem o mamă care împodobește bradul. Copiii stau cuminți, aproape nemișcați. Lumânările sunt aprinse direct în crengi, cu flacără vie, fragilă. Totul pare atent rânduit, ca și cum fiecare știe că momentul acesta nu e unul oarecare.

Fotografia a fost făcută într-o vreme în care aparatul nu „fura” clipe. Expunerea dura. Oamenii trebuiau să stea, să se așeze, să aibă răbdare. Iar răbdarea aceasta se vede. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu joacă un rol. Sunt pur și simplu acolo.

Crăciunul, pentru oamenii de atunci, nu era un eveniment de consum, ci un timp cu sens. Nu începea cu bradul și nici cu masa, ci cu postul. Cu spovedania. Cu biserica. Abia după aceea veneau casa împodobită, copiii, masa și colindul.

Ordinea aceasta nu trebuia explicată. Era înțeleasă.

Bradul este modest. Are câteva podoabe, câteva lumânări și mult spațiu între crengi. Nu încearcă să impresioneze. Nu este „plin”. Și totuși, nu pare să lipsească nimic. Camera este simplă, dar plină de liniște.

Această imagine ne arată ceva ce astăzi uităm ușor: bucuria nu vine din cantitate, ci din așezare. Nu din „mai mult”, ci din „împreună”. Din faptul că oamenii sunt prezenți unii pentru alții.

Copiii din fotografie nu sunt în centrul atenției. Nu li se cere nimic. Nu sunt distrați. Sunt parte din rânduială. Și tocmai așa învățau Crăciunul: nu din explicații, ci din ceea ce vedeau trăit de cei mari.

Astăzi avem mai mult. Mai multe lumini. Mai multe lucruri. Mai multe sunete.
Dar avem mai puțin timp. Mai puțină tăcere. Mai puțină așteptare.

Și poate de aceea Crăciunul ne obosește uneori. Nu pentru că e prea mult, ci pentru că l-am scos din rânduiala lui.

Fotografia aceasta nu ne cere să ne întoarcem în timp. Nu ne cere să trăim ca acum o sută de ani. Ne cere doar să ne amintim ce face Crăciunul să fie Crăciun: liniștea, ordinea, familia adunată și Dumnezeu pus la început, nu la sfârșit.

Crăciunul adevărat nu s-a pierdut.
Doar a fost acoperit de grabă.

Iar uneori, o fotografie veche, tăcută, ne poate învăța mai mult decât toate cuvintele noi.

(o fotografie din jurul anului 1890)