Ziua când satul se oprește din mers

(mărturia unui bătrân din Conduratu)

„Așa era, părinte,” zice moșul, cu ochii pierduți în depărtarea câmpiei, „când venea Sfântul Dumitru, parcă se oprea satul din mers… Nu de teamă, ci de liniște.”

În dimineața aceea de toamnă, peste Conduratu se lasă o lumină moale, gălbuie, ca un fuior de miere. Oamenii nu se mai grăbesc, nici plugul nu mai cântă pe ogor. Se simte că pământul vrea odihnă și omul, rugăciune.

„Așa ne-a lăsat Dumnezeu,” spune moșul, „cu timp de lucru și timp de gândire. De Sfântul Dumitru ne uităm în urmă și zicem: am muncit, am semănat, am răbdat, și tot ce avem e din mila Lui.”

Prin curți, femeile spală prispele, așază colacii rotunzi pe ștergare albe și pregătesc grâu fiert și mere roșii, că așa se face: „Să fie de sufletul celor duși și pentru binele celor rămași.”
Miroase a toamnă și a tămâie, a liniște și a casă curată.

Bărbații își pun hainele cele bune și vin la biserică. Pe drum, nu se vorbește tare. Se aud doar clopotele care cheamă satul la rugăciune.
„Când bat clopotele de Sfântul Dumitru,” zice moșul, „nici frunza nu se mai clatină. Parcă totul ascultă.”

În biserică, icoana Sfântului strălucește sub lumina lumânărilor. Oamenii stau drepți, cu fruntea plecată. Fiecare își poartă gândul, necazul și recunoștința. Preotul vorbește despre răbdare, despre credință și despre puterea de a merge mai departe — căci Sfântul Dumitru n-a fost doar ostaș al împăratului, ci ostaș al lui Hristos, un om care a învins frica prin credință.

După slujbă, satul se umple de binecuvântare. Femeile împart mere și covrigi, copiii râd, iar bătrânii stau pe bănci, cu ochii umezi.
„Nu știu, părinte,” zice moșul, „dar în ziua asta parcă și cerul e mai aproape. Parcă te aude Dumnezeu mai repede.”

Pe la prânz, ulițele se golesc, doar fumul se ridică domol din coșurile caselor. Dincolo de dealuri, frunzele galbene se aștern ca o rugăciune pe pământ.
În fiecare curte, omul se uită în jur și zice în gând: „Mulțumescu-Ți, Doamne, pentru tot.”

Și atunci înțelegi că Sfântul Dumitru nu e doar o zi din calendar, ci un prag între lumi: între toamnă și iarnă, între trudă și pace, între ce a fost și ce va fi.
E ziua în care satul se oprește din mers, ca să-și audă inima bătând în același ritm cu bătaia clopotelor.

„Cât o mai fi satul, părinte,” încheie moșul, „atâta timp cât de Sfântul Dumitru se mai pune lumânarea la icoană și se mai împarte un măr pentru suflet, știe Dumnezeu că lumea nu s-a pierdut. Că mai arde în oameni o flacără curată, din veac în veac, pentru credință, pentru neam și pentru cer.”