Maica Domnului, mamă pentru cei uitați
15-08-2025 19:25:30
La marginea fiecărui sat e o bătrână tăcută. Poate nu mai vede bine, poate n-o mai țin picioarele să ajungă la biserică. Dar știe drumul către icoană. O icoană veche, așezată în tindă sau în camera curată, cu un ștergar brodat de mâinile tinere de odinioară. Acolo, în fața ei, se roagă încet, cu glas abia șoptit: „Maica Domnului, nu mă lăsa.”
Pentru astfel de suflete e praznicul Adormirii. Nu e o sărbătoare cu fast, ci una cu lacrimi. Nu e de zgomot, ci de tăcere și închinare. E ziua în care Maica Domnului nu moare, ci adoarme – așa cum adorm toți cei dragi ai noștri care au plecat din sat, din lume, din viață, dar nu din rugăciunile noastre.
Cândva, de Adormire, satul se umplea de miros de busuioc și de sunet de clopot. Acum, e mai multă liniște. Mai multe case pustii. Mai puțini oameni. Dar Maica Domnului e aceeași. Vine pe cărările prăfuite, intră în curțile cu iarbă înaltă, bate la inimile care încă mai știu să creadă.
Ea nu caută mulțime. Caută sinceritate. O lacrimă. Un oftat. O rugăciune spusă în gând, de cineva care n-are pe nimeni. Ea e mama celor uitați, a celor părăsiți, a celor pe care lumea nu-i mai întreabă „Ce mai faci?”. E mama copiilor plecați departe, a bătrânilor rămași singuri, a bolnavilor care privesc în gol, a mamelor care plâng în tăcere.
La Conduratu, icoana Maicii Domnului din strana stângă a fost martoră la toate acestea. A văzut generații întregi, a ascultat rugăciuni nespuse, a mângâiat dureri pe care nimeni nu le-a băgat în seamă. Și nu ne-a părăsit. Nici când biserica era plină, nici acum, când băncile se golesc, rând pe rând.
Maica Domnului nu adoarme cu uitare, ci cu veghere. Așteaptă să-i întindem mâinile, să-i spunem: „Mai rămâi cu noi.” Și ea rămâne. Pentru că nici bătrânețea, nici singurătatea nu rup legătura: satul e și azi copilul ei.
Alte articole recent adaugate:
