Cununia de altădată în satul Conduratu – legământul sfințit între oameni și Dumnezeu

  În Conduratu de odinioară, nunta nu era doar o zi de bucurie, ci o sărbătoare a întregului sat, un legământ pus înaintea lui Dumnezeu și întărit prin credință, obicei și comunitate. Fiecare gest, fiecare cântec și fiecare floare aveau un rost, iar oamenii le păstrau cu sfințenie, știind că așa se clădește o familie temeinică.

1. Nașii – părinți pentru toată viața
Nașii nu erau aleși la întâmplare. Erau oameni de seamă ai satului – gospodari respectați, credincioși și cu viață curată. Se spunea că finii vor semăna cu nașii lor, de aceea tinerii îi căutau cu grijă și le cereau cu smerenie binecuvântarea. Pentru nași, a primi acest rol era o cinste și o responsabilitate pe viață.

2. Pețitul și logodna
Pețitul era începutul tuturor. Părinții băiatului, alături de nași, mergeau cu colaci, țuică și cu vorbă bună la casa fetei. Dacă răspunsul era „da”, se făcea logodna – un mic ospăț în care tinerii își dădeau cuvântul în fața lui Dumnezeu și a comunității.

3. Spovedania – curățirea sufletului
Cu câteva zile înainte de cununie, mirele și mireasa mergeau la biserică să se spovedească. Acolo, în fața preotului, își lăsau poverile sufletului și primeau iertare. După spovedanie, se împărtășeau, pentru a intra în viața de familie împăcați cu Dumnezeu și cu ei înșiși. Era o rânduială sfântă, fără de care nunta nu se putea face.

4. Pregătirile – satul întreg se implică
În săptămâna nunții, ulițele erau pline de viață. La casa miresei, lada de zestre se umplea cu ii cusute, cearșafuri albe și covoare lucrate în lungile seri de iarnă. În curte se ridica steagul de nuntă, împodobit cu flori și busuioc – semn că acolo urma să fie sărbătoare.

5. Ziua nunții
Mirele, cu cămașă albă și brâu roșu, pornea spre mireasă însoțit de flăcăi și lăutari. În poartă, vorniceii îi opreau drumul, cerând „răscumpărare” – o glumă, o melodie, un pahar de vin. Toată lumea râdea și cânta.

6. Cununia la biserică
Biserica era sufletul nunții. Lumânările înalte, cu spice de grâu și busuioc, ardeau lin, iar tămâia se ridica ușor. Preotul rostea rugăciunile, nașii țineau cununiile deasupra capetelor mirilor, iar satul privea cu ochi umezi, simțind că ia parte la o taină sfântă.

7. Masa, jocul și binecuvântarea
După cununie, mesele se umpleau cu bunătăți alese: sarmale aburinde, fripturi rumenite la cuptor, plăcinte dulci și vin din butoiul ținut la păstrare pentru zile de sărbătoare. În curte răsuna muzica, iar hora prindea viață, rotindu-se sub stele până în zorii zilei. Iar când petrecerea se încheia, oamenii îi petreceau pe miri la noua lor casă, înconjurându-i cu urări de bine și binecuvântări, ca viața lor să fie plină de dragoste, belșug și înțelegere.

  Astăzi, multe dintre aceste obiceiuri s-au pierdut. Dar ele nu sunt doar amintiri – sunt rădăcini. A le păstra înseamnă a păstra sufletul satului și credința strămoșilor. Să nu lăsăm ca aceste rânduieli sfinte să se stingă. Așa cum au făcut bunicii și părinții noștri, să le dăm mai departe copiilor, ca un dar prețios.