Condurul și povestea satului Conduratu

Fiecare sat își poartă numele ca pe o taină. Pentru Conduratu, această taină se leagă de un cuvânt vechi și plin de semnificație: condurul.

Condurul era încălțămintea de altădată, simplă și trainică, purtată de oamenii satului la drum lung, la horă sau la sărbătoare. Nu era un obiect obișnuit, ci unul care însoțea omul în cele mai importante clipe ale vieții.

Cum se confecționau condurii

Confecționarea lor era o adevărată măiestrie. Țăranii foloseau piele de vită sau de porc, bătută și netezită cu grijă. Bucățile erau tăiate după formă și cusute manual, cu sfoară de cânepă ori cu ață groasă, răsucită și ceruită. Încă din tinerețe, copiii priveau cum bătrânii satului sau meșterii cizmari coseau condurii cu mâinile lor, fiecare cusătură fiind o dovadă de răbdare și pricepere.

Uneori, condurii se făceau chiar în casă, cu unelte rudimentare: un cuțit ascuțit, un șablon de lemn și o sulă pentru găuri. Nu era nevoie de multe, dar era nevoie de îndemânare și de timp.

Unde și când se purtau condurii

Condurii nu se foloseau la munca de zi cu zi, ci la sărbătoare. Țăranul nu își punea opinci pentru câmp, dar la nuntă, la Paști, la Crăciun ori sărbătoare, la horă, scotea din lada de zestre condurii cei buni. Erau semn de cinste și de curățenie sufletească, pentru că omul nu se înfățișa oricum înaintea lui Dumnezeu sau înaintea satului.

Bărbații purtau conduri mai simpli, fără ornamente, în vreme ce femeile aveau adesea conduri mai fin lucrați, cu cusături mai delicate.

Culorile condurilor

De obicei, condurii erau negri sau maro închis, fiind vopsiți cu soluții naturale obținute din scoarță de copac sau din plante. Uneori, la tinere fete sau la nunți, se întâlneau conduri mai deschiși la culoare, ca semn de tinerețe și de bucurie.

Legătura cu numele satului

De aceea, nu e de mirare că un astfel de obiect, atât de prezent în viața țăranului, a putut da numele unui sat: Conduratu. Un nume care adună în sine pașii multor generații, lăsând urme adânci în țărână și în inimă.

Astăzi, când rostim „Conduratu”, nu pomenim doar un loc pe hartă. Rostim povestea unui drum – drumul vieții strămoșilor noștri, care au mers desculți, în opinci sau în conduri, dar niciodată fără credință și fără nădejde.