Când numele se scria cu rugăciune – Conduratu, anul 1833
18-07-2025 11:15:58
Am deschis cu mâinile tremurânde un dosar vechi de aproape două secole.
Hârtia, subțire și galbenă, părea că se va frânge.
Dar cerneala – aceea scrisă cu grijă, cu rânduială, cu inimă – încă vorbea.
Anul Domnului 1833.
Conduratu.
Un sat mic, dar cu suflet mare.
Un popor de oameni care își aduceau copiii la botez nu ca o formalitate, ci ca pe un legământ cu cerul.
Într-o vreme în care nu exista certificat de naștere, telefon, poză sau rețea socială, un singur lucru atesta că ai venit în lume:
o cruce și un nume scris de mână într-un registru ținut în tinda bisericii.
Acolo, pe acele pagini, am găsit prunci. Fii și fiice născuți în case de chirpici, învelite în straie aspre, dar crescute cu dragoste.
Am găsit părinți care nu știau să scrie, dar care se închinau cu toată inima.
Am găsit nași care își puneau numele pe sufletul copilului, cu frică de Dumnezeu.
Și dincolo de toate, am găsit credință.
În acele nume suntem și noi
Poate că astăzi purtăm blugi, conducem mașini și tastăm pe ecrane reci.
Dar suntem din aceleași trupuri și din aceleași rugăciuni.
Poate bunicul tău e trecut acolo. Sau mama bunicii tale.
Poate ți se pare că nu ai rădăcini… dar ai.
Sunt scrise în cerneală, pe o pagină de arhivă. Și nimic nu le poate șterge.
Dosarul din 1833 nu e doar un document. E o lacrimă. O mărturie. O lumină.
Un prunc plângea atunci, într-o iarnă sau într-o zi cu soare, iar clopotul bisericii din Conduratu suna a viață nouă.
Un preot bătrân rostea numele lui pentru prima dată.
Un dascăl nota în registru.
Și Dumnezeu îl trecea în Cartea Vieții.
Ce vom face noi?
Vom lua fiecare nume, cu grijă și cu rugăciune.
Îl vom trece înapoi în conștiința satului.
Vom publica fiecare pagină. Vom traduce, vom explica, vom păstra.
Pentru că acești oameni nu trebuie uitați.
Ei sunt inima Conduratului.
Alte articole recent adaugate:
24-11-2025 16:34:43
Sfânta Ecaterina – tânăra care a rămas lumină în fața lumii întunecate
Vezi detalii