-Botezul în satul de altădată – când un copil era dăruit Cerului

   În satele din județul Prahova, botezul nu era doar o slujbă rânduită de Biserică. Era o taină trăită cu inimă, cu rădăcini în obiceiurile vechi și cu sufletul întors spre Dumnezeu. Era momentul în care un copil nu era primit doar în familie, ci în credință, comunitate și în veșnicie.

   - Lăuzia – taina tăcută a începutului

Totul începea cu lăuzia – cele 40 de zile de după naștere, când mama și copilul rămâneau în casă, în tihnă și curăție. Femeia nu ieșea, nu făcea munci grele, iar casa ei devenea un loc de rugăciune, odihnă și îngrijire. O bătrână – mama sau soacra – stătea lângă ea, o hrănea, o ajuta și o învăța.

În această perioadă, copilul era legănat cu cântece de leagăn, înfășat în pânze curate, și păzit cu semnul crucii. În jurul lor plutea o tăcere adâncă, în care se simțea prezența nevăzută a îngerilor.

- Obiceiurile de după naștere

Imediat după naștere, satul se aduna în grijă și rânduială. În tocul ușii se lega un fir de ață roșie, apoi era legat la mâna copilului, ca să nu fie deocheat.

La prima baie, se folosea apă sfințită de la biserică – agheasmă luată cu evlavie, dis-de-dimineață. În ea se puneau:

• busuioc – pentru curățenie și binecuvântare,

• un ban de argint – pentru noroc,

• flori de câmp, ață albă, fire de păr – simboluri de sănătate și protecție.

Baia era însoțită de rugăciuni, iar apa se arunca într-un loc curat, niciodată la întâmplare. Totul se făcea cu gesturi blânde și cu grijă sfântă.

    - Nașii – părinți de suflet

Alegerea nașilor era un pas cu mare însemnătate. Ei nu erau aleși întâmplător, ci dintre cei mai credincioși, oameni „cu rânduială și suflet bun”. Veneau cu pânza de mir – albă și curată, cu hăinuțe noi și lumânare.

În multe sate prahovene, copilul era luat de nași pentru trei zile și ținut în casa lor. Trei zile de rugăciune, liniște și binecuvântare. Acolo, copilul era ca într-o casă de lumină – primind grijă, dar și o legătură sfântă cu noua sa familie duhovnicească.

Se spunea că aceste trei zile întăresc legătura dintre fin și nași „până la moarte și dincolo de ea”.

  - Taina botezului – întâlnirea cu Dumnezeu

Ziua botezului era o zi mare. În biserică, preotul aștepta cu veșmântul pregătit, iar satul era în sărbătoare. Pruncul era adus la cristelniță, iar când era cufundat în apă, lumea tăcea și îngerii coborau.

După botez și mirungere, copilul era așezat în pânza de mir, iar nașa îl înfășa cu emoție. Părinții, cu ochii în lacrimi, înțelegeau că fiul sau fiica lor nu mai e doar al lor, ci și al lui Hristos. La întoarcerea din biserică nașa spunea „Am dus un păgân și am adus un creștin”.

   - Schimbarea numelui – obicei de taină

Dacă un copil era grav bolnav și nu mai avea nicio speranță, femeile din sat recurgeau la un gest vechi și adânc: schimbarea numelui. Copilul era dat pe geam, împreună cu o lumânare, unei persoane necunoscute. Aceasta îi dădea un nume nou, apoi îl întorcea mamei pe ușă.

Se credea că boala nu-l va mai recunoaște după noul nume, iar copilul era salvat. Din acea clipă, toți îl strigau doar cu acel nume, ca o nouă naștere.

   - Împărtășirea copilului – o datorie sfântă

Odată botezat, copilul este deplin pregătit să primească Sfânta Împărtășanie, care devine hrana lui duhovnicească.

În tradiția satelor prahovene, părinții și nașii aduceau copilul în fiecare duminică și la fiecare sărbătoare pentru a se împărtăși.

,,Așa cum trupul are nevoie de lapte, sufletul are nevoie de Hristos,, .

Această rânduială sfântă trebuie păstrată cu sfințenie și astăzi. Împărtășirea copilului cu Trupul și Sângele Domnului este cea mai mare ocrotire și binecuvântare pe care o putem oferi unui suflet aflat la început de drum.

   Tăiatul moțului – prima alegere a vieții

La împlinirea unui an, copilul era sărbătorit printr-un obicei plin de bucurie: tăiatul moțului. În casă, pe o tavă frumos împodobită, se așezau obiecte cu tâlc:

• creion – semn de înțelepciune,

• bani – pentru belșug,

• o foarfecă, un cui, o ață, un inel – pentru pricepere, îndemânare, destin și viață lungă.

• 

Obiectul ales de copil era privit cu mare atenție, ca o prevestire a viitorului său. Rudele se adunau, râdeau, făceau urări, iar copilul era binecuvântat cu dragoste.

Dar înainte de toate acestea, copilul era dus la biserică. Acolo, se făcea rugăciune și se rostea pomelnic de mulțumire, mulțumind lui Dumnezeu că pruncul a ajuns la vârsta de un an, sănătos, sub ocrotirea harului.

Părinții aduceau prescură, lumânare și untdelemn, iar preotul îl pomenea pe cel mic la Sfânta Liturghie. Se spunea că acea zi era a doua zi mare a copilului, după botez – ziua în care familia întreagă recunoștea că viața e dar de Sus.

Toate aceste rânduieli – lăuzia, prima baie cu apă sfințită, botezul, schimbarea numelui, tăiatul moțului – nu erau simple tradiții. Ele erau mărturii ale unei lumi în care viața începea cu frică de Dumnezeu, cu rost și cu rugăciune.

Astăzi, unele din ele s-au pierdut, altele au fost uitate. Dar le putem readuce la lumină, cu blândețe și dragoste. Pentru că un popor care își amintește rânduiala nașterii și a botezului, își păstrează sufletul viu.

Și când un copil e adus la biserică, cu lumânare, cu credință și cu nădejde, atunci știm că satul mai are viitor. Că Dumnezeu mai locuiește printre oameni.

Textul de mai sus a fost alcătuit pe baza tradițiilor transmise din generație în generație în satele prahovene, cu sprijinul informațiilor din volumul
„Etnografie și folclor în județul Prahova”,
publicat de Comitetul Județean Prahova pentru Cultură și Educație Socialistă.