Așa trăiam odinioară… O zi de viață în Conduratu cel de demult

Un omagiu tăcut rădăcinilor noastre

Se crăpa de ziuă peste satul Conduratu, așa cum o făcea de sute de ani. Nu exista grabă, nici claxoane, nici alergături. Doar un fir de lumină strecurat prin frunzișul de la marginea curții, și o liniște care nu apăsa, ci mângâia.

Femeia bătrână ieșea din tindă desculță, cu basmaua bine legată, și privea cerul. Îl întreba, în gând, dacă ziua va fi cu bine. Apoi se apleca spre găleata de la fântână și turna apă rece peste amintirile din oasele-i trudit. Nu se plângea. Așa fusese mereu.

În curți, copiii râdeau cu gura plină de pâine caldă, iar părinții lor înhămau boii la car, să nu întârzie în brazdă. Ulițele erau drepte ca viața, dar bătute de pași care cunoșteau rostul. Nimeni nu întreba de ce trebuie să muncească. Era firesc, era cinstit.

La biserică, clopotul se ridica spre cer și cobora în inimi. Preotul ieșea cu epitrahilul vechi și cu rugăciunea aceea care ținea satul legat ca o mamă pe pruncul ei: „Doamne, păzește-i pe toți”. Și Dumnezeu, în blândețea Lui, părea că trece în fiecare dimineață pe deasupra Conduratului.

Pe la amiază, sub un nuc bătrân, o mamă alăpta un prunc învelit într-o cârpă subțire, și-i cânta încet, ca să-i adoarmă nu doar trupul, ci și viitorul – să-l ferească de greutăți. Lângă ea, o bătrână torcea și murmura o poveste despre demult, când satul avea mai puține case, dar mai multe lacrimi împărțite la poartă.

Spre seară, cerul se înroșea de parcă și el plângea că ziua se duce. Copiii adormeau lângă sobă, femeile își încheiau rugăciunile cu semnul crucii făcut în aer, și bărbații ședeau pe prag privind în gol, nu din oboseală, ci din dor — dor de liniște, de pace, de sens.

Conduratu nu era doar un sat. Era o inimă care bătea încet, dar drept. Era o coloană vertebrală de suflete simple, care n-au visat averi, ci numai să fie bine, să fie împreună și să nu piară rostul.

Azi poate nu mai sună toaca la ceasuri sfinte, dar dacă închizi ochii și-ți pui palma peste piept, ai să simți: Conduratu bate încă acolo, în adâncul tău, ca o copilărie fără sfârșit.