Se spune că, atunci când focul mistuie un sat, nu arde doar lemnul caselor și acoperișurile de paie. Arde și liniștea, și visurile. Dar în Conduratu, chiar și focul a fost înfrânt de răbdare, de credință și de puterea de a o lua de la capăt.
Primul incendiu – anul 1906
Într-o zi de vară, fierbinte și cu vânt tăios, o scânteie a fost de ajuns. O șură aprinsă, apoi o casă, apoi alte cinci. Într-o clipă, focul s-a întins prin satul ridicat din bârne, paie și lut. Oamenii au alergat cu găleți, cu apă din fântâni, cu plapume ude. Dar focul părea viu și însetat.
Au ars acoperișuri, au căzut pereți, au pierit zestre, acte, icoane. Și totuși, nimeni n-a plecat. În următoarele luni, vecinii au lucrat împreună: o casă azi, alta mâine, un gard, o fereastră. Conduratu n-a murit. A început din nou.
Al doilea incendiu – anul 1913
Când satul părea că și-a regăsit tihna, nenorocirea s-a abătut din nou. Un alt incendiu – poate pornit de la o lampă cu petrol, poate de la un foc uitat în vânt. Poveștile vechi spun că flăcările s-au văzut de la marginea Mizilului.
A fost, din nou, prăpăd. Și totuși… nimeni n-a blestemat. Din cenușă, oamenii și-au înfipt din nou rădăcinile în pământul ars. Au ridicat din lut noi ziduri, au cioplit din stejar noi grinzi, au pus iar flori în curți.
Conduratu a fost ars de două ori. Dar s-a încăpățânat să rămână.
Un sat ca o rugăciune
Astăzi, când pășești prin sat, poate vezi o casă veche care poartă urme adânci pe bârne. Sau o fântână care a scăpat din flăcări. Poate că în podul bisericii, în lemn, mai e o pată arsă de atunci. Dar mai sigur este că în sufletul satului a rămas o amintire – nu de durere, ci de biruință.
Conduratu nu s-a stins. A ars, dar n-a pierit. Și, cum spun bătrânii, focul curăță ce e slab și lasă doar ce e tare. Iar Conduratu e tare ca piatra și cald ca pâinea scoasă din vatră.