„Pe vremea mea…” – Povestea unei scrisori din 1905
03-10-2025 17:43:33
„Dragii mei, am să vă spun o poveste… Când eram eu copil, prin lădoiul bisericii se mai găseau scrisori vechi, cu tuș decolorat și pecete de ceară. Una dintre ele purta semnătura unui prefect, Luca Elefterescu, și era trimisă la primarii și preoții satelor noastre, pe la început de ianuarie 1905.
Scrisoarea aceea vorbea despre viața țăranilor de atunci:
-
Copiii mulți nu aveau școală și rămâneau neștiutori,
-
bolnavii zăceau fără doctor și fără leac,
-
oamenii abia își duceau traiul din cauza sărăciei și a foametei,
-
iar învățătorii și preoții, deși iubiți de sat, nu aveau puterea să schimbe mare lucru fără sprijin.
Prefectul scria cu dorință ca învățătorul, preotul, primarul și notarul să fie uniți și să lucreze pentru binele satului. Îi mustra pe cei ce cheltuiau banii degeaba pe infirmerii goale și le spunea că mai bine ar fi ridicat spitale adevărate la Bălțești, Filipești sau Sinaia.
Așa erau vremurile atunci: grele, cu lipsuri, dar cu oameni care visau la mai bine.
Astăzi, dacă ne uităm în jur, parcă am zice că trăim altă viață: copiii noștri merg la școală, chiar dacă uneori cu greu îi ținem departe de telefoane; medic avem în sat sau măcar aproape, iar spitalul nu e departe; biserica e plină în sărbători, iar satul are drumuri, lumină și apă.
Și totuși, dragii mei, unele griji par să fie aceleași: să nu ne lăsăm copiii fără carte, să nu uităm de bolnavi și bătrâni, să fim uniți – preotul, învățătorul și primarul – pentru binele comunității.
De aceea, scrisoarea aceea veche din 1905 nu e doar o hârtie îngălbenită. E ca o șoaptă din trecut care ne spune: „Fiți împreună, aveți grijă de sat și de oameni, căci numai așa veți merge înainte.”
Și poate, dacă o bunică ar povesti azi nepoților la gura sobei, ar încheia așa:
„Pe atunci eram săraci, dar aveam nădejde. Azi avem de toate, dar ne lipsește uneori dragostea și unitatea. Să nu uităm că satul se ține nu doar cu case și drumuri, ci cu inimile oamenilor care bat laolaltă.”






