Dincolo de lacrimi – Ritualul înmormântării, legătura noastră cu strămoșii

Două fotografii vechi, găsite într-o casă bătrânească din Conduratu, ne cheamă astăzi să ne reamintim cine suntem. Ne arată cum, în urmă cu mai bine de un secol, satul trăia cu tot sufletul fiecare despărțire, transformând durerea într-o adevărată sărbătoare a amintirii și a speranței.

Tradiții de odinioară – moartea ca drum spre lumină

La Conduratu, înmormântarea nu era doar un sfârșit. Era o trecere, un ritual de legătură între lumea celor vii și cea a celor adormiți. Întreaga comunitate se aduna – nimeni nu rămânea singur în clipa plecării.

- Priveghiul aduna rude, vecini, tineri și bătrâni în jurul celui adormit. Se citea Psaltirea, se aprindeau lumânări, iar femeile rosteau bocete ce adunau toată durerea și dorul satului.

- Sicriul era dus cu mare cinste: bărbații îl purtau pe umeri sau îl așezau într-o caleașcă trasă de cai, împodobită cu flori și crenguțe de brad, semn al biruinței vieții asupra morții.

- Pe uliță, sătenii se opreau cu lumânări aprinse, presărau flori, iar copiii – curioși și emoționați – priveau la rânduiala pe care o vor învăța, peste ani, ca parte din rostul lor în lume.

- La biserică, clopotele vesteau trecerea, iar comunitatea întreagă se ruga pentru sufletul celui plecat: „Veșnica pomenire!” nu era doar un cuvânt, ci făgăduința că nu va fi uitat.

- La cimitir, fiecare om rostea o rugăciune și arunca un pumn de țărână peste sicriu, semn de rămas-bun și de speranță.

- Pomana – o masă simplă, dar plină de suflet – aduna laolaltă oameni care se sprijineau unii pe alții nu doar la bine, ci mai ales la necaz.

- Parastasele – rugăciunea care nu lasă uitarea să se aștearnă.

Ce a rămas astăzi din aceste rânduieli?

Satul s-a schimbat. Mulți tineri au plecat, casele s-au mai golit, dar la fiecare înmormântare rânduiala încă se păstrează:
Se mai aprind lumânări, preotul și cântărețul încă deschid drumul spre cimitir, femeile încă pregătesc colivă și colaci, iar cei rămași acasă încă simt nevoia să se adune, să-și spună o vorbă bună și să-și împartă durerea.

Poate nu mai sunt bocitoare ca odinioară, poate nu mai sunt calești cu cai, dar ceva nu s-a schimbat niciodată: grija, respectul și credința.
Înmormântarea la Conduratu rămâne un ritual al legăturii, al recunoștinței, al rugăciunii – un semn că, la final, nu suntem singuri. Fiecare suflet plecat lasă urme în sat, în oameni, în povești.

De ce este important să păstrăm aceste tradiții?

Pentru că ele ne leagă de cei dinainte. Ne amintesc că nu suntem primii și nici ultimii pe acest drum. Ne cheamă să fim mai omenoși, mai uniți, mai buni.
În aceste ritualuri simple, fiecare dintre noi găsește un rost, o liniște, o mângâiere.
Să nu uităm să ne pomenim strămoșii, să aprindem o lumânare, să spunem o rugăciune. Să fim, când vine vremea, parte din lanțul acesta viu care dăinuiește de sute de ani.

…Și totuși, pe ulița satului, amintirile nu dispar. Încă mai vedem cu ochii minții bărbații purtând pe umeri sicriul, femeile și copiii în negru mergând încet, cu lacrimi și rugăciune, iar oamenii lăsând lucrul deoparte, făcându-și cruce și rostind un „Dumnezeu să-l ierte”.

Așa cum arată fotografiile, așa să ne fie și sufletul: unit, cald, plin de rugăciune și respect pentru cei care au fost înaintea noastră, pentru că numai așa satul rămâne viu, iar moartea nu este un capăt, ci un drum spre lumină, trăit împreună, cu credință în Dumnezeu.
Dumnezeu să-i odihnească în pace și să ne dea tuturor putere să ducem mai departe rânduiala și dragostea strămoșilor noștri!