Așa începea Postul Crăciunului în satul de altădată...

Povestea adevărată a unei lumi care nu trebuie uitată

Mâine începe Postul Crăciunului.
Și poate că fiecare dintre noi aprinde o lumânare, rostește o rugăciune scurtă, se gândește la cei dragi.

Dar în satul românesc de odinioară… începutul postului era cu totul altceva.
Era o respirație a satului, o liniște care cobora peste oameni, ceva sfânt care trecea din casă în casă fără să bată la ușă.

Nu se schimba doar mâncarea.
Se schimba omul.

Vasele din pod – începutul unei rânduieli care spăla sufletul

În ajunul postului, bătrânele își puneau baticul cel curat și urcau în pod.
Acolo, în lada veche, erau „vasele de post”:
străchini de lut, cești simple, oale păstrate doar pentru mâncărurile rânduielii.

Le coborau cu grijă, le spălau în trei ape și le afumau cu tămâie.

Nu pentru igienă.
Pentru inimă.

Bătrânele spuneau:

„Cum e vasul, așa să fie și sufletul.”

Și era o tăcere în casă când făceau asta.
O tăcere în care parcă Dumnezeu intra primul în post.

Curățenia cea mare – oglinda inimii curate

În ziua dinaintea postului, prin sat se auzeau zgomote cuminți:

– foșnetul măturei pe prispă,
– bătutul țolurilor peste gard,
– trosnetul lemnelor puse în sobă,
– apa turnată pe ferestrele care trebuiau să strălucească.

Femeile ștergeau icoanele cu busuioc și apă curată.
Ferestrele se spălau „până intră lumina ca la sărbătoare”.

„Să nu intre postul cu umbră în casă”, ziceau bătrânii,
„că umbra intră și în suflet.”

După ce terminau, aprindeau candela.
Și atunci în casă se făcea o lumină blândă, ca și cum cineva nevăzut ar fi spus:
„Acum puteți începe.”

Clopotul mic – când cerul se cobora peste sat

Înspre seară, clopotul mic începea să bată încet.
Nu grăbit.
Nu tare.
Ci moale, mângâietor, ca o bătaie în inimă.

Și atunci… satul se oprea.

Oamenii își scoteau căciula.
Femeile se opreau din treburi.
Copiii amuțeau.
Câinii se linișteau.

Era o clipă în care parcă Dumnezeu trecea pe uliță
și toți, fără să spună nimic, Îi făceau loc.

Astăzi nu mai auzim clopotul mic atât de des.
Dar poate că avem nevoie mai mult ca oricând de el.

Iertarea – începutul adevărat al postului

După Vecernie, preotul ieșea în față și zicea:

„Fraților, să începem postul împăcați.”

Și atunci se întâmpla ceva unicat:
oamenii veneau unii la alții și-și cereau iertare.

Nu pentru aparențe.
Ci pentru liniștea sufletului.

Vecini certați,
frați despărțiți,
rude supărate,
oameni care nu-și vorbiseră de mult…

toți se apropiau și spuneau încet:

„Iartă-mă, om bun.”

Și dacă te uitai atent în biserică, vedeai lacrimi.
Lacrimi care nu aveau nevoie de cuvinte.
Lacrimi care deschideau cerul.

Prima zi – începutul unei lumi curate

Străbunii spuneau:

„Cum e prima zi, așa va fi tot postul.”

De aceea nu:

– se spălau rufe,
– se făceau treburi grele,
– se ridica glasul,
– se arunca pâine.

Casa trebuia să fie în pace.
Ca un început de colind.

Serile la sobă – școala cea mare a sufletului

În primele seri, familiile se strângeau în jurul sobei.

Bătrânii povesteau despre:

– Maica Domnului,
– drumul spre Betleem,
– îngeri,
– minuni,
– oameni buni,
– credință.

Copiii ascultau cu ochii mari.
Lumina candelei se mișca pe pereți,
iar lemnele trosneau încet, ca niște litere ale unei povești tainice.

După poveste, se păstra uneori câteva minute de tăcere.

O tăcere caldă.
O tăcere în care cerul era aproape.

Dorul… dorul care ne adună iar în prag de post

Astăzi trăim repede.
Prea repede.

Avem telefoane, mașini, drumuri, treburi.
Avem de toate.
Dar ne lipsește uneori ce aveau ei:

pacea.
rânduiala.
liniștea.
lumina simplă.
sufletul cald.

Și când citim despre începutul postului de altădată, ni se adună în inimă un dor care nu ține cont de vârstă:
dor de bunici,
de sobă,
de clopot,
de povești,
de rânduieli,
de sat,
de copilărie…

Dor de Dumnezeu.

Putem și noi, oricând, să aducem înapoi frumusețea aceea

Poate nu mai avem satul vechi.
Poate nu mai avem casele bunicilor.

Dar putem avea sufletul lor.

Dacă:

- aprindem candela,
- spunem o rugăciune,
- cerem iertare,
- facem o faptă bună,
- ținem postul cu blândețe,
- punem pace în casă,

atunci aducem înapoi ceva din frumusețea lumii de odinioară.

Postul Crăciunului nu este despre interdicții, ci despre întoarcerea la inimă.

Așa au trăit străbunicii noștri.
Cu lumină.
Cu rânduială.
Cu credință.
Cu bunătate.

Iar dacă păstrăm în noi măcar o parte din rânduiala lor,
vom simți și noi bucuria adevărată a Nașterii Domnului.