Se spunea că o casă nesfințită este o casă fără suflet.
Nu în înțelesul cuvântului de astăzi,
ci în sensul lui vechi și adânc:
o casă fără simțire, fără rânduială, fără suflet.
Bătrânii noștri nu începeau postul fără sfințirea casei.
Nu pentru că ar fi fost doar un obicei,
ci pentru că știau un adevăr simplu:
casa nu este numai zid, ci loc de viață.
În ea se adună bucurii și supărări,
cuvinte bune și cuvinte grele,
gânduri curate și gânduri apăsătoare.
Și, fără să ne dăm seama, toate lasă urme.
În timp, aceste urme se așază.
Se simt în liniștea sau neliniștea din casă,
în felul în care ne vorbim,
în pacea sau apăsarea pe care o trăim zi de zi.
De aceea chemau preotul.
Nu din formalitate, ci din nevoie.
Pentru că înțelegeau că sunt lucruri
pe care omul nu le poate îndrepta singur.
Astăzi, mulți spun: „Nu mai e nevoie.”
Și totuși, dacă privim cu sinceritate,
vedem că neliniștea din case este mai mare ca oricând.
Avem mai mult decât înainte,
dar parcă mai puțină liniște.
Mai mult confort,
dar mai puțină pace.
Sfeștania nu este doar apă sfințită stropită pe pereți.
Este o lucrare bineplăcută înaintea lui Dumnezeu,
pentru că acolo unde omul Îl cheamă cu credință și smerenie,
Dumnezeu vine și binecuvântează.
Nu pentru ziduri,
ci pentru oamenii dinăuntru.
Pentru viața lor.
Pentru liniștea lor.
Sfeștania este și o chemare la rânduială:
să ne iertăm,
să ne liniștim,
să ne aducem aminte că nu suntem singuri în casa noastră.
Și nu este legată doar de anumite zile sau perioade.
Nu este doar „când se face”.
Este pentru atunci când simțim că s-a pierdut ceva:
liniștea, pacea, așezarea.
Pentru că, în cele din urmă,
nu sfințim doar casa,
ci viața din ea.
O casă sfințită nu este o casă fără încercări.
Nu este un loc fără greutăți.
Este, însă, o casă în care Dumnezeu este primit.
Iar unde Dumnezeu este primit,
lucrurile nu rămân la fel.
Poate că greul nu dispare,
dar se așază altfel.
Poate că viața nu devine mai ușoară,
dar devine mai luminată.
Și, uneori,
tocmai de asta avem nevoie.
