Astăzi m-a întrebat cineva dacă să se tatueze.
„Că e la modă.”
Întrebarea nu era despre un desen.
Era despre ce rămâne din om.
L-am întrebat: Când nu va mai fi la modă… tu ce mai rămâi?
N-a răspuns.
Mi-am amintit de un bătrân care spunea simplu:
„Noi nu ne scriam pe piele.
Ne scriam în viață.”
Și avea dreptate.
Trăim într-o vreme în care omul simte nevoia să lase urme vizibile.
Să fie văzut. Să fie remarcat. Să fie „altfel”.
Dar, de multe ori, această nevoie ascunde un gol mai adânc: lipsa unui sens care să țină în timp.
Moda trece.
Dar ce faci cu tine… rămâne.
Un tatuaj nu se șterge ușor.
Ce astăzi pare potrivit, peste ani poate deveni povară.
Și sunt destui care ajung să regrete, dar nu mai pot întoarce.
Scriptura spune simplu să nu ne facem semne pe trup.
Nu ca o interdicție rece, ci ca o pază a omului.
Pentru că trupul nu este un obiect.
Nu este o foaie pe care scriem ce vrem. Este dar de la Dumnezeu.
Mai mult decât atât, trupul este chemat să fie loc al prezenței lui Dumnezeu în viața omului.
De aceea, înainte de a scrie ceva pe piele,
ar trebui să ne întrebăm: ce scriem în suflet?
Pentru că se poate ca omul să fie plin de semne în afară
și gol înăuntru.
Iar la final, nu se va citi ce ai avut pe tine.
Nu desenul. Nu forma. Nu moda.
Se va citi omul — înaintea lui Dumnezeu.
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, distribuie mai departe!
