Poate că nu vorbim des despre cei plecați.
Poate că viața ne-a prins din urmă, cu griji, cu alergare, cu lucruri urgente.
Și totuși, sunt seri în care ne amintim de ei fără să vrem.
Un miros.
O fotografie veche.
O vorbă care ne seamănă.
Și, pentru o clipă, dorul se întoarce viu.
Moșii nu sunt despre morminte.
Nu sunt doar despre cimitir.
Sunt despre legătura care nu s-a rupt prin moarte.
Cei care au plecat au lăsat în noi ceva din ei.
Un fel de a iubi.
Un fel de a răbda.
Un fel de a fi.
Suntem, fără să ne dăm seama, și rodul lor.
Și poate că cea mai mare teamă a omului nu este moartea.
Ci uitarea.
De aceea pomenirea nu este un simplu obicei.
Este o mărturisire.
Este un act de iubire și de credință.
Prin cuvintele și prin Învierea Sa, Mântuitorul ne învață că omul nu se termină la mormânt.
Că sufletul nu este abandonat.
Că iubirea nu este îngropată în pământ.
Moșii ne învață și pe noi ceva esențial:
că vom ajunge cu toții în același loc.
Și că, într-o zi, cineva va rosti și numele nostru.
Atunci nu va conta ce am adunat.
Va conta ce am dăruit.
Nu va conta cât am avut.
Va conta cât am iubit.
La sfârșit rămân trei lucruri care trec dincolo de moarte:
iubirea, rugăciunea și fapta bună.
Restul se pierde.
