„Cine ne va rosti numele?”
21-02-2026 18:56:00
În unele locuri încă se spune: „Se poartă sâmbetele.”
Pentru unii pare un cuvânt din alte vremuri.
Pentru alții, ceva ce nu mai știm bine ce înseamnă.
În realitate, este o chemare la memorie.
În Postul Mare, Biserica a rânduit câteva sâmbete dedicate pomenirii celor adormiți. Nu ca obligație formală. Nu ca tradiție folclorică. Ci ca exercițiu de conștiință.
Sâmbăta este ziua în care Hristos a fost așezat în mormânt.
Ziua tăcerii dintre Cruce și Înviere.
De aceea, ea devine zi de pomenire.
În aceste sâmbete aprindem o lumânare.
Rostim un nume.
Facem un gest simplu de milostenie.
Dar esența nu este gestul.
Este legătura.
Trăim conectați la tot: informație, opinii, notificări.
Și, paradoxal, ne deconectăm ușor de cei care ne-au dat viață, credință, răbdare.
Sâmbetele din post ne opresc din fugă.
Ne pun în față un adevăr simplu: nu începem noi lumea.
Am primit viața de la alții.
Și o vom lăsa altora.
Când nu mai pomenim, ne obișnuim cu uitarea.
Iar omul care uită devine superficial.
Fără rădăcină. Fără continuitate.
A purta sâmbetele nu înseamnă a bifa o rânduială.
Înseamnă a trăi responsabil.
A înțelege că iubirea nu se încheie la mormânt.
Și că rugăciunea pentru cei adormiți este, în același timp, lucrare pentru sufletul nostru.
Sâmbetele acestea nu cer mult.
Cer inimă.
Pentru că într-o zi
cineva va sta în locul nostru
și va hotărî dacă numele nostru mai merită rostit.
