Când s-a întors foaia- Incendiul din Conduratu – 8 martie 1906

Istoria unui sat nu se scrie doar cu piatră și cărămizi. Se scrie și pe foi subțiri, îngălbenite, pe care un condei grăbit așază, între lacrimi și griji, cuvinte ce dor și vindecă deopotrivă.

Așa am găsit și eu, într-o zi, o hârtie veche. La prima vedere – nimic deosebit: un formular tipărit, rece, cu rânduri goale pregătite pentru licitații și sechestrări. Publicațiune de vânzare. O bucată de birocrație din alte vremuri.

Dar am întors foaia și, pe verso, cerneala violetă a prins glas: era strigătul satului nostru după focul din 8 martie 1906.

„… au ars cu toate dependențele ce au avut în ziua de 8 Martie 1906,
în urma unui incendiu, rămânând sub cerul liber.
Nici Biserica nu s’a mai putut repara, fiind mistuită cu casa și dependențele ei.
Pentru care Vă rugăm a binevoi… a se da ordin de acordare a unei subvențiuni trimestriale
nevoiașilor și Bisericii, care are mare nevoie materială pentru întreținere.”

În câteva rânduri tremurate, un primar și un preot povestesc devastarea: casele, șurile, grajdurile – tot ce făcea o gospodărie vie – cuprinse de flăcări.
Dar din spatele acestor cuvinte se simte și o durere mai adâncă: nu toate sufletele au reușit să scape.

Martorii de atunci spun că focul a prins atât de repede, încât o parte dintre locuitori au pierit în propriile case, mistuiți odată cu ele.
Satele de odinioară aveau case de paiantă, cu acoperișuri de stuf; o scânteie, un vânt, și totul devenea flacără.
Astfel, documentul nu vorbește doar despre pierderi materiale, ci și despre vieți curmate în acea zi de durere.

O foaie cu două fețe – și două lumi

Actul poartă pe o parte tiparul rece al legii, iar pe cealaltă, cererea fierbinte a inimilor.
Era o Publicațiune de vânzare — formular pentru scoaterea la licitație a bunurilor sechestrate pentru neplata birurilor.
Pe dosul ei, primarul a scris cu cerneală violetă apelul de ajutor: o rugăminte ca statul să nu pedepsească un sat deja ars, ci să-l ajute să se ridice.

Această întoarcere de foaie are o simbolistică adâncă.
Pe o parte, legea oarbă și rece; pe cealaltă, rugăciunea vie și smerită.
Foaia întoarsă devine imaginea unui popor care nu se lasă zdrobit, care găsește, chiar în spatele necazului, puterea de a se ridica.

Ziua când Conduratu a ars

8 martie 1906 nu a fost doar un incendiu, ci o rană adâncă.

Au ars gospodării întregi, au murit oameni, iar biserica satului, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, a fost mistuită împreună cu casa parohială.
Oamenii au rămas „sub cerul liber”, fără adăpost, fără unelte, fără hrană — dar nu fără credință.

După acel dezastru, primăria a trimis această adresă către autoritățile superioare, cerând ajutor și explicând:
„Nici Biserica nu s’a mai putut repara… are mare nevoie materială pentru întreținere.”

Din foc, o renaștere care ne amintește că istoria noastră nu este făcută doar din ziduri, ci din lacrimi, credință și jertfă.
Ne învață că, atunci când totul pare pierdut, omul se poate ridica din ruine dacă are în inimă lumina lui Hristos.
Că focul poate arde case, dar nu și suflete.
Că Dumnezeu nu ne lasă, nici măcar atunci când rămânem, cum scrie în acel act vechi, „sub cerul liber”.