Frica pare să revină tot mai des în conversațiile oamenilor.
Se vorbește despre războaie, despre tensiuni între state, despre arme și despre un viitor nesigur.
Știrile se succed rapid, iar neliniștea se strecoară ușor în viața de zi cu zi.
Nu este însă prima dată când lumea trăiește astfel de momente.
Pe 11 martie Biserica îl pomenește pe Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (†638), unul dintre marii păstori și teologi ai Bisericii din secolul al VII-lea.
Viața lui s-a desfășurat într-o perioadă de mari frământări istorice.
Imperii se clătinau, frontierele se schimbau, iar orașe întregi treceau prin experiența războiului.
Sfântul Sofronie a fost martorul acestor transformări dramatice.
A văzut Ierusalimul confruntându-se cu schimbări politice majore și cu neliniștea care se răspândea în rândul oamenilor.
Pentru cei care trăiau atunci, viitorul părea nesigur, iar frica devenea o prezență constantă.
În astfel de vremuri, rolul unui păstor nu era doar acela de a explica evenimentele, ci mai ales de a păstra pacea sufletească a oamenilor. Sfântul Sofronie nu a încercat să ignore realitatea istorică și nici să o minimalizeze. A trăit în mijlocul ei. Dar în același timp a arătat că istoria, oricât de agitată ar deveni, nu poate înlocui temelia credinței.
Sfinții nu au fost oameni care au fugit de realitate. Dimpotrivă, au trăit adesea în cele mai dificile perioade ale istoriei. Diferența a fost însă modul în care au privit aceste vremuri. Ei știau că puterile lumii se schimbă, imperiile se ridică și cad, iar planurile omenești sunt adesea fragile.
În schimb, Dumnezeu rămâne.
Această convingere nu anulează suferințele sau tensiunile istoriei, dar oferă omului un punct de sprijin interior. Credința nu înseamnă că furtunile lumii dispar, ci că omul nu se prăbușește în mijlocul lor.
Și astăzi, când vorbim din nou despre războaie și nesiguranță, lecția sfinților rămâne actuală. Frica poate tulbura lumea, dar nu trebuie să stăpânească inima omului.
Pentru creștin, credința nu este fuga de realitate. Este modul de a rămâne drept în mijlocul ei.
Pentru că, atunci când lumea se teme, credința ține omul în picioare.
